empathy

Despre dificultăți şi cei din jur

Citesc de câte ori pot la Anticafe AgileHub. Am început o nouă carte din seria “The School of Life”,  “Cum să faci față dificultăților“, iar citatul de la început mi-a acaparat atenția:

Să nu crezi că cel care caută să te consoleze trăiește netulburat, după vorbele simple și liniștite care te ajută uneori pe tine. Viața lui e încărcată cu multe greutăți și tristeți și rămîne cu mult în urma alei tale. Dacă ar fi altfel, n-ar fi aflat vorbele acelea. ”

2016-01-30 09.47.12

2016-01-30 09.46.47

M-am oprit și am stat puțin pe gânduri, amintindu-mi de un caz relativ recent: o tânără – mereu cu zâmbetul pe buze, aparent optimistă și cu planuri de viitor a aflat brusc faptul că soțul ei a murit, “a fost decizia lui sa plece”.

N-am avut puterea să întreb mai multe și cred că nici ea să spună mai multe … însă știu că oamenii nu iau astfel de decizii, nu aleg să moară peste noapte. Ei trec prin perioade dificile, pline de dileme şi drame interioare … iar astfel de drame nu pot fi ascuse față de cel de lângă tine, care încearcă să fie puternic pentru a-ți da din energia sa.

M-am întrebat atunci oare de câte ori, în spatele acelui zâmbet și în spatele veseliei se ascundea durerea în cazul ei?

Ciudat nu? De multe ori avem tendința să vedem doar contextul în care ne aflam noi, să vedem doar greutățile prin care noi trecem și să credem că restul trăiesc “la vie en rose”.  Și exact acelea sunt momentele în care ne vine să tăbărâm pe ei cu problemele noastre, ca și când numai noi existăm.

Dacă am schimba perspectiva? Dacă am vedea în fiecare persoană optimistă și zâmbitoare NU un om fără probleme pe care să tăbarâm cu problemele noastre, ci un om care în ciuda dificultăților pe care le are reușește să zâmbească?

Ar schimba asta tipul de interacțiune cu respectiva persoană?

Dacă ar fi să aplicăm acest mod de interacțiune la muncă, în echipa noastră ce efect ar avea oare?

În cartea Cinci disfuncții ale unei echipe, Patrick Lencioni spune că prima disfuncție este lipsa de încredere pe care membrii unei echipe o manifestă fată de colegi.  Această lipsă de încredere este întărită nu atât de ceea ce fac colegii nostri, ci de cum interpretăm acțiunile lor.

Să ne imaginăm următorul exemplu într-o echipă:

Alex vine la muncă devreme și vede că Alina, colega lui, a făcut “commit” cu o zi în urmă la o bucată de cod ce omitea un caz important agreat împreună cu Product Ownerul. Alex, om serios și căruia îi place ca lucrurile să fie bine făcute, ca la carte, amintindu-și faptul că Alina e zâmbareață mai mereu, că este mai tot timpul aranjată şi stilată, că își ia pauze regulate, crede că Alina are viața perfectă și vede în acest gest al ei o lipsă de profunzime, lipsă de atenție, lipsă de interes.

Ce face atunci Alex, cel care de multe ori a stat în weekend să lucreze, să învețe, să cerceteze … ? Se simte nedreptățit că doar el depune interes ca Sprintul ăsta să poată arăta ce au promis, că doar lui îi pasă, că de ce el trebuie să lucreze cu amatori, de ce, de ce, de ce … si bulgărele furiei crește tot mai mare.

E clar, în Alina nu poți avea încredere!

În momentul în care Alina sosește la birou, Alex deja este supărat, așa că fie apelează la sarcasm pentru a-i atrage atenția Alinei, fie îi spune direct că a greșit – indiferent de tonul folosit, supărarea nu poate fi ascunsă.

Acesta este unul din scenariile care duc, încet încet la distrugerea încrederii în colegii de echipă.

Există o alternativă?

Dacă spre exemplu, atunci când Alex vede că Alina a greșit, își pune întrebarea oare ce a făcut-o pe Alina să omită să trateze acel caz important? Deși Alina e de obicei cu zâmbetul pe buze și pare că nu are probleme, e oare ceva ce o impiedică să se concentreze? Acum că se gândește, parcă își amintește că Alina avea în ultimele zile o privire mai abătută – parcă nici nu plecase în pauza de masă cu o zi înainte.

Ar putea acest gând să îl facă pe Alex să nu ajungă în pragul furiei şi să abordeze altfel situația atunci când Alina vine la birou?

Ar putea să o întrebe dacă e totul în regulă, dacă lucrurile îi sunt clare în legătură cu ce e nevoie ca ei să livreze la final de Sprint, dacă are nevoie de ajutor?

Reprezintă această abordare calea spre o altfel de relație între colegi? Una care să nu ducă la lipsă de încredere?

Patrick Lencioni spunea că pasul cel mai dificil este să treci de acest stadiu, al lipsei de încredere, iar în acest sens ajută mult să ne cunoaștem unii pe alții, să aflăm care sunt lucrurile care ne bucură și cele care ne supară, să aflăm contextul fiecăruia și să trecem dincolo de aparențe.

Cum ați aborda diferite situații cu cei din jur dacă ați ști că și ei au dramele lor, probleme lor, demonii lor cărora învață zi de zi să le facă față?

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>